Unde am uitat de noi?

Vrem totul. Nu vrem nimic. Radem. Plangem. Cautam. Asteptam. Criticam. Laudam. ...

Incercam sa le aratam celor din jur, mereu, totul. Vrem sa avem dreptate. Trebuie sa fim primii. E musai sa fie ca noi. Totul se imparte in bun sau rau, in alb sau negru. Trebuie orice, acum, nu mai tarziu.

Si nu e suficient...
Criticam, criticam tot ce e in jurul nostru. Avem opinii, mereu corecte si argumentate. Stim si pe toti si pe toate iar cei din jurul nostru trebuie sa observe asta, trebuie sa stie de noi, sa stie ca noi stim, ca vrem sau avem totul.


Totul nu mai e suficient...
Toti banii nu mai sunt suficienti, nu ne mai raportam la bani. Avem nevoie sa supunem. Trebuie sa dominam. Influentarea a tot ce ne inconjoara e provocarea majora si in acelasi timp obiectivul principal. Daca nu am determinat ceva, in cineva, la un moment dat, daca nu putem arata ca avem capacitatea de a face asta oricand, dintr-o miscare, o replica sau un efort simplu, nu existam; pur si simplu esuam.

Ne vindem...
Totul, oriunde, oricand, sub orice forma, astazi este "o vanzare". Sau marketing. Totul trebuie ambalat, planificat si mai ales codat ori decodat. Oriunde am fi, orice am face, trebuie sa vedem tabloul de ansamblu, trebuie sa gasim subintelesuri si sa deslusim mistere. Nici vizita la aprozar nu mai e o simpla vizita, iar cumpararea celei mai proaspete paini, e o adevarata victorie.

Unde suntem noi?
De fapt, sincer, cand ne-am intalnit pe noi ultima data? Ce ne place si ce nu? Ce iubim si ce nu? Ce simtim? Mai simtim ceva? Mai stim de noi? Stim ce sau cine suntem? Propriul gunoi ne e plin de lucruri care ne plac, care sunt cele mai cele si fara de care nu se poate, dar care totusi, ajung sa fie gunoi...

"Daca nu ne putem spune direct ce avem de spus, de ce mai suntem aici?"
Am ajuns sa ne ascundem, sa ne impachetam si sa ambalam totul, intr-atat de des si de mult incat nu mai facem diferenta intre ce este in exterior si ce este in interior. Am ajuns sa uitam unde ne este adevaratul "eu", pentru ca am ajuns sa nu mai facem diferenta dintre interior si exterior. Suntem, astfel, in punctul in care ne mintim pe noi insine, fara nici o urma de regret sau tresarire.

Si mai departe...
Ne trezim singuri, pustii si uitati, ne cautam pe noi insine in propria uitare, in speranta ca ne vom putea simti, macar o data, pieptul usor. Si ne trezim rataciti. Mereu stim ce vrem, ce facem si de ce, mai putin cand nu recunoasteam ce vedem in oglinda. Nici macar frica, frica de propria persoana sau propriul gand nu suntem capabili sa o recunoastem, pentru ca atat frica dar si dragostea sunt slabiciuni si ne pot deturna de la obiectivul sau drumul corect.

De ce? Pentru ce?
Ce vrem in fapt? Mai exista dorinta? Mai avem pasiuni, rabdare, sau macar curiozitate? Ar fi atat de greu sa ne oprim pentru un minut? Am ajuns sa nu ne mai stim pe noi, cu atat mai putin ce vrem sau ce ne place. Oare cand am deschis ultima data fereastra catre inauntrul nostru? Si sunt atat de multe in jur ce ne vorbesc!


Avem urechi sa auzim si ochi sa vedem; propria tacere ne lipseste...

Nu mai mintiti copii...

Soarele si Luna nu au fost blestemati sa nu se intalneasca nicioadata. Soarele si Luna se vad in permanenta si traiesc impreuna cea mai frumoasa poveste de dragoste.
Soarele si Luna reprezinta definitia iubirii, ei ne invata despre eternitatea dragostei si cat de mare e ea: dragostea tine de la Soare pana la Luna si inapoi.
Soarele si Luna intruchipeaza idealul iubirii umane si in acelasi timp perfectiunea sentimentelor eterne.

Cu dragoste...

Sfarsit si inceput.

       E greu sa te gandesti la asa ceva, cu atat mai mult sa te pregatesti sau sa scrii despre asa ceva. Astazi, nu scriu despre un sfarsit existential, ci despre unul care poate fi considerat nesemnificativ, insa chiar si asa, nu garantez pentru logica celor ce urmeaza a fi insiruite.
       As fi preferat, si nu sunt singurul, sa fi fost intre cei care sa fi hotarat ei sfarsitul. Nu am fost. As fi preferat sa fi fost mai distant, sa fiu nesimtit poate, sa treaca prin mine si nici sa nu simt. Nu am fost. As fi preferat sa nu gandesc, sa nu ma gandesc la asta, as fi  preferat sa fi fost o simpla masinarie, cara a fost decuplata de la sursa de alimentare. Nu am fost.
       Multi, nu suntem ceea ce trebuie sa fim, sau ceea ce e rational sa fim. Suntem ceea ce simtit si ceea ce traim in propriul interior. Cred ca asta e motivul pentru care astern acum cuvinte fara pic de logica. 
       Acest sfarsit, desi rational vorbind, era nu doar inevitabil ci si necesar, e unul care ma rascoleste. Ma rascoleste poate din dezamagire, poate de teama sau poate ca vroiam sa fiu eu cel ce il hotaraste. Imi place sa cred ca daca eram eu cel care spunea ”gata”, eram mai degajat.
       Atunci cand esti parte activa a unui fenemen sau proces, subiectiv fiind, nu realizezi multe aspecte. Nu realizezi cat contezi, care e locul tau, pentru cine contezi si pentru cine nu si mai ales nu realizezi cat te implici. Sunt momente in care crezi ca esti partas, pentru ca trebuie, poate ca pentru nu ai ales sau poate pentru ca iti ofera ceva ce in alta parte nu ai gasi, insa abea dupa ce se termina iti dai seama cum ai facut ceea ce ai facut. Dupa ce nu mai esti parte, atunci cand esti nevoit sa te uiti catre locurile in care erai si nu mai esti, simti cat de mult te-ai implicat si ce a insemnat pentru tine. Acum, nu stiu daca e bine sau rau ca simt asta, nu stiu daca e bine sau rau ca nu s-a sfarsit la initiativa mea, dar cert e ca, doar acum, in conjunctura asta, nutresc unele sentimente pe care nu le-am mai intalnit. Ratiunea imi spune ca fac risipa de ganduri, trairile interioare insa, ma coplesesc.
       Oricat de mult te-ai pregati, in oricate feluri ti-ai imagina un sfarsit, nu poti, sau cel putin eu nu am reusit, sa anticipezi cum va fi el. Mi l-am imaginat si am facut-o in fel si chip. Niciodata insa asa cum a fost el sa fie. Nu vreau sa ma mint, caci mi-l doream si cred ca pe masura ce mai trecea ceva timp, mi-l doream mai mult, asta si pentru ca devenea din ce in ce mai necesar. Poate ca si tensiunea din jurului lui a facut sa ma simt astazi rascolit. Fara doar si poate, ma simt astazi rascolit si pentru ca e sfarsitul unei perioade lungi de timp.
       Chiar daca, rational, mi-as dori sa nu ma gandesc la asta, imi sprijin toata nelinistea interioara, in speranta ca ceea ce ramane sa continue fara mine, sa se bucure in continuare de succes, ba chiar de unul mai mare, pentru ca astfel voi putea privi zambind catre acel succes si voi putea spune zambind ”la un moment dat, pentru un timp, am fost si eu acolo”. De ce simt asta, de ce vreau asta si de ce ma framant cu asta, nu stiu, caci ar trebui sa las totul acolo unde este si sa privesc cu incredere spre ce urmeaza ... un inceput.
       Despre inceput e mult mai usor sa vorbesti, poti sa zici ce vrei, cum vrei, sa ti-l imaginezi cum vrei, caci nestiind exact ce si cum va fi, nu poti gresi. Un inceput ce-ti sta in fata, ar trebui sa fie o raza de lumina. Si cred ca asa si este, insa ceea ce il umbreste, nu este nimic altceva decat nelinistea sfarsitul anterior.
       Aici trebuie sa fii rational: sa lasi sfarsitul acolo unde e, sa gasesti puterea de fi linistit si impacat cu ceea ce a fost, si sa gasesti puterea de a te darui inceputului. De zis s-a zis, de facut ....

Mai presus de orice

Aşa cum am mai spus, omul are capacitatea necesară pentru a realiza multe ... chiar foarte multe. Ceea ce de multe ori nu reuşeşte să facă deşi are resursele necesare este să diferenţieze ceea ce contează cu adevărat, de ceea ce ţine mai mult de iluzia clipei.
În mod incontestabil, sunt momente sau situaţii ce pot fi mai greu de depăşit, momente în care pierzi totul, chiar dacă pentru acel tot te-ai luptat timp îndelungat, situaţii a căror rezolvare pare să ţină mai mult de domeniul SF-ului etc., dar peste care se trece.
Până aici nimic anormal, nimic deosebit ... totul poate fi încadrat în limitele banalului vieţii de zi cu zi. Dar, privind cu o atenţie sporită se poate observa că în marea lor parte clipele despre care am amintit anterior ţin adesea fie de porniri instinctuale fie pot fi catalogate ca având un obiect de natură meterială.
Pornirile instinctuale, de regulă, se manifestă atunci când este pusă în pericol persoana umană şi mă refer aici la un pericol mental, moral sau de imagine. Mai exact se întâmplă să ai impresia că pică cerul pe tine atunci când societatea te pune într-o lumină nefavorabilă sau îţi distruge o parte a personalităţii tale, pe care tu ţi-ai cladit-o cu multă migală şi chiar muncă. Din punct de vedere material momentele dificile ţin de lupta pentru supravieţuire, o luptă pe care mulţi o transformă, cu sau fără voia lor, într-o adevarată religie, o pun înaintea oricărui alt element al vieţii, devine singurul scop al existenţei şi ajunge să îşi răsfrângă efectele în tot ceea ce face individul.
Toate situaţiile de acest gen, îmi asum riscul de a greşi când afirm aşa ceva, reuşesc în ciuda aparenţelor să îşi găsească de cele mai multe ori rezolvări iar mergându-se mai departe ajung să fie considerate mizilicuri după un anumit timp, asta în cazul în care nu sunt uitate.
Mai presus de orice, în mod incontestabil, există "ceva" ce nu poate fi atins prin utilizarea unei strategii, prin urmarea unui drum prestabilit, prin muncă, nici măcar prin dorinţă extremă sau disperare chiar dacă unii recurg şi la aşa ceva, e drept, în mod involuntar sau dimpotrivă. Acest "ceva" la care mă refer ţine de ceea ce este în interiorul omului, nefăcând parte nici din câmpul său vizual nici al celor din jurul lui, fiind în acelaşi timp de necontrolat oricât de mare ar fi încăpăţânarea sau ambiţia individului şi în acelşi timp fiind de nepreţuit. Cea din urmă caracteristică, îndraznesc sa o afisez pentru că deşi nu sunt mulţi cei ce o recunosc majoritatea o resimt.
După cum e şi uşor de intuit, mă refer la ceea ce simte sufletesteşte sau ceea ce trăieste spiritual omul. Da ... ma refer la iubire şi la cât de mult înseamnă ea. Poate naivitate după unii, dar şi aşa pot afirma fără nici cea mai mică reţinere sau teamă, că a simţi ceva pentru o persoană, a o regăsi în tine şi în ceea ce eşti sau faci tu, a crede în ea, iar prin ea şi în tine, a începe şi termina ziua cu ea sau cu gândul la ea, a-ţi încredinţa tot ce ai mai de preţ din punct de vedere al credinţei, ei, este mai presus de orice, mai presus de idealuri, de ambiţii de dureri ori sufeinţe, de disperare sau entuziasm, de un anume stil de viaţă, poate chiar mai presus decât viaţa în sine. Dacă toate acestea au un ecou, iţi sunt acceptate sau ţi le permite cineva, atunci nimic din ceea ce mai există în jur nu îţi poate învinge credinţa şi nu poate trece peste cea ce simţi.
Altfel spus, fapul că iubesc, faptul că cineva îmi dă voie să o iubesc, mă acceptă atât ca om dar mai ales în viaţa ei (viaţa fiind la rându-i ceva ce depăşeşte puterea umană..), că îmi oferă posibilitatea de a crede în ea şi în ceea ce însemnăm noi înşine pentru noi şi nu în ultimul rând faptul că împărtăşeşte la rându-i ceea ce simt eu, e mai presus de orice ... mai presus de problemele zilnice, de idealurile şi principiile mele, de orice moment dificil, de eventualele critici sau priviri încruntate îndreptate asupra prezentului text şi poate chiar mai presus de viaţă în sine (da ... sună fantasmagoric dar asta e ceea ce simt).

PS: text dedicat persoanei pe care o iubesc, în al doilea ianuarie petrecut împreună.

A fi fericit...

Tinta oricui si dorinta suprema in acelasi timp e sa fie fericit. Tot timpul tanjim dupa fericire sau cel putin dupa acea stare de multumire despre care de multe ori nu stim nimic.
Fericirea difera de la om la om, la fel cum difera si calea spre ea. Pentru fiecare fericirea e altceva, intruchipeaza alta tinta sau alta persoana. Indiferent de haina pe care o imbraca aceasta "fericire", ea devine practic un adevarat scop, un ideal sau poate chiar echivala cu sensul vietii. Dincolo de orice traducere a ei, dincolo de insemnatate, nuanta sau daca se poate spune asa, proportie, fericirea e pana la urma starea de bine pe care omul o vaneaza mereu.
In tot acest timp, ca om, esti dispus sa apelezi la orice metoda, mijloc sau instrument pentru a ajunge la ea. Se intampla uneori, datorita faptului ca disperarea din aceasta cursa capata proportii imense, se apelezi la minciuna pe post de combustibil. Se face apel la minciuna pentru a putea scapa de stres, pentru o motivatie in plus, iar uneori, prin minciuna se incearca schimbarea echivalentului fericirii. Mai precis, miza jocului e aruncata pe un alt teren, intr-o incercare de a pacalai practic adversarul, de a-l induce intr-o cursa gresita si toate astea fara a sti de fapt, nu doar cine iti e adversar, ci daca ai un adversar.
E dificil, greu de acceptat si actionat in consecinta, vis a vis de faptul ca, practic, nu exista un adversar, ca nu trebuie sa "fentezi" pe nimeni si cu atat mai putin sa minti pentru ca astfel nu faci decat sa te minti pe tine insuti; intr-o traducere libera sa iti marchezi autogoluri.
Pe langa aceste cateva aspecte relativ marunte, omul arunca in lupta arme, mijloace, sentimente, timp, pasiune si multe altele fara a sti in mod cert in fata cui le arunca, fara a avea nici cea mai mica informatie referitoare la terenul in care arunca si ceea ce tine de el. Ajunge la un moment dat sa lupte nauc, tinand ochii inchisi, izolandu-se pana si de proria lume, dand din maini si din picioare intr-un mod dezordonat, uneori uitand chiar pentru ce face toate astea. Este extrem de greu sa realizezi faptul ca, in fond, nu ai adversar, ca nimeni nu se opune fericirii tale si mai ales, ca de cele mai multe ori, fericirea e chiar langa tine sau poate chiar in sinea, ta in functie de idealurile fiecaruia.
Asupra a tot ceea ce am pomenit mai sus, omul uita sau omite, poate chiar in mod intentionat, un aspect extrem de important: ce faci, cum gestionezi sau cum pretuiesti fericirea atunci cand ajungi la ea. O zicala veche, ce provine tot din lumea sportului, spune ca "e greu sa ajungi sus, dar e si mai greu sa te mentii acolo". Ei bine, se pare ca nu e suficient sa o spuna unul sau altul ci e strict necesar sa o simta fiecare. Te lupti, cu tine insuti, te ranesti, iti distrugi propriile tale "arme" refuzand sa vezi un singur lucru .... ce faci in momentul in care ai castigat? ... cum te bucuri? ... unde iti pui premiul ? .. cat de des il lustruiesti ? cum il intretii ? cum iti exprimi bucuria fata de acea prezenta langa tine si mai ales cum o faci sa simta asta ?? ....
Da, din momentul asta e clar si lipsit de orice dubiu ca, pentru mine, si nu pot omite asta oricat as incerca sa fiu de obiectiv, fericirea consta in persoana de langa mine ..... nu doar ca recunosc asta caci nu ma forteaza nimeni sa o fac, ci o spun pur si simplu pentru a spulbera orice eventuala deriva.
Dupa ce ajungi la punctul final, dupa care fugi si pentru care ai trudit enorm, pe langa faptul ca zambesti spanandu-ti ca "pretul" pe care l-ai platit e o nimica toata, realizezi cu stupoare ca nu stii ce sa faci, poate ca te sperii, sau poate ca esti prea disperat in a-l pretui. Provocarea cea mare, nu consta, iata, in a ajunge unde iti doresti, in speta in a ajunge la fericie, caci despre ea discutam, ci in a o pastra, in a avea rabdare sau in a o lasa sa te invete cum sa o pastrezi si sa o pretuiesti. In traducere libera se poate spune ca abea acum incepe cursa ... o cursa insa in care datele sunt altele, in care nu ai final, in care esti constient ca nu ai adversar si in care, singura presiune e constientizarea faptului ca totul depinde de tine. Mai departe, nu mai ai la dispozitie nici teren, nici o tinta sau un obiectiv, nici disperare, teama sau frica. Tot ce ramane acum, este, ea (fericirea), capacitatea ta de a te stapani pe tine, de a crede in tine caci in ea crezi oricum enorm, si mai ales, mai ales, curajul de a te lasa purtat de val. Daca pana aici a fost usor caci puteai controla unele aspecte, de aici mai departe vorbim despre curajul de a te lasa in voia valurilor, de accepta faptul ca ele nu bat intamplator si despre indrazneala de a zambi, de a te bucura fara teama si in primul rand de a da uitarii sechele luptei pe care ai dus-o cu tine insuti pana sa ajungi aici.

De ce ?

Când se contureză ideea de a scrie se caută o bază, o motivaţie, de ce să scriu ?
Motivele pentru care un om ar face asta sunt foarte diversificate aşa cum sunt şi cele pentru care nu o face. Scriu pentru că simt nevoia să exprim ceea ce simt, ceea ce trăiesc, nu in faţa cuiva anume, nu pentru un scop precis, ci în primul rând pentru mine. Sună bizar, dar primul in faţa căruia trebuie să mă motivez sunt chiar eu şi asta pentru că nimeni nu mă critică, nu imi cere socoteală zi de zi pentru ceea ce fac, intr-un mod mai dur decât eu insumi. În aceeaşi măsura nimeni nu are, cel puţin nu pentru moment, capacitatea de a mă intelege, de a-mi înţelege acţiunile şi inacţiunile mai obiectiv decât al meu "eu". Toate astea nu pentru că aş fi eu personal mai altfel decât alţii ci pentru că situaţia asta e comună tuturor; e suficientă o simplă privire in oglindă, la sfârşitul zilei pentru a aproba lucrul ăsta. În acelaşi timp scriu, pentru că scrisul e o formă de comunicare iar omul este, prin definiţie, o fiinţă care comunică; fără acestă virtute fiind practic legat de mâini şi de picioare. Nu în ultimul rând scriu pentru că aşa pot să imi corectez greşelile, pot sa văd clar ce e bine şi ce nu, unde mai am de lucrat, unde greşesc, mai precis mă pot supraveghea mai usor. Concluzionând, deşi e posibil ca cele ce le descriu să fie citite şi din postura de cititor, ţinta principală, indiferent de subiect, nu e cititorul, nu e satisfacerea sau cucerirea lui, ci îndestularea propriului egoism.
De partea opusă, omul refuză a scrie în primul rând de teamă şi mai apoi din lipsa unei motivaţii concrete, din neglijenţă, ignoranţă sau lipsă de inspiraţie. Teama, un sentiment omniprezent în mintea unei persoane, dar ignorată sau anihilată, izvorăşte din posibilitatea de a greşi. E clar, nu toţi suntem Preda, Slavici sau Călinescu dar fiecare avem ceva de spus, iar acest aspect ne dă deptul de a scrie indiferent de modul în care o facem. O altă categorie este cea a celor care nu îşî găsesc motivaţia necesară pentru a cârmui creionul, iar aceasta se întamplă fără doar şi poate pentru că din ce în ce mai des uităm de noi, uităm a ne îngriji şi de altceva decât de ceea ce poate vedea oricine la noi şi refuzăm, sau considerăm ridicol, a ne vorbi, măcar câteva clipe la finele unei zile in care de cele mai multe ori nu ştim după ce alergăm. Mai sunt momente în care pur şi simplu suntem dominaţi de ignorantă, fapt ce nu lasă loc de comentarii sau preferăm a ne ascunde in spatele lipsei de inspiraţie. După cum spunea cineva cu adevarat priceput, scrisul nu e o activitate pe care să o prestezi la un anume program, ci e un lucru care vine de la sine, doar atunci când e ceva de zis şi doar în conjuncturi prielnice.
Una peste alta, uneori simt nevoia de a mă uita la mine, de a trage linie, de a contura ceva nou şi atunci scriu, mai mult sau mai puţin bine, asta rămâne de văzut, oricum are o însemnătate mai redusă decât actul in sine...