Când se contureză ideea de a scrie se caută o bază, o motivaţie, de ce să scriu ?
Motivele pentru care un om ar face asta sunt foarte diversificate aşa cum sunt şi cele pentru care nu o face. Scriu pentru că simt nevoia să exprim ceea ce simt, ceea ce trăiesc, nu in faţa cuiva anume, nu pentru un scop precis, ci în primul rând pentru mine. Sună bizar, dar primul in faţa căruia trebuie să mă motivez sunt chiar eu şi asta pentru că nimeni nu mă critică, nu imi cere socoteală zi de zi pentru ceea ce fac, intr-un mod mai dur decât eu insumi. În aceeaşi măsura nimeni nu are, cel puţin nu pentru moment, capacitatea de a mă intelege, de a-mi înţelege acţiunile şi inacţiunile mai obiectiv decât al meu "eu". Toate astea nu pentru că aş fi eu personal mai altfel decât alţii ci pentru că situaţia asta e comună tuturor; e suficientă o simplă privire in oglindă, la sfârşitul zilei pentru a aproba lucrul ăsta. În acelaşi timp scriu, pentru că scrisul e o formă de comunicare iar omul este, prin definiţie, o fiinţă care comunică; fără acestă virtute fiind practic legat de mâini şi de picioare. Nu în ultimul rând scriu pentru că aşa pot să imi corectez greşelile, pot sa văd clar ce e bine şi ce nu, unde mai am de lucrat, unde greşesc, mai precis mă pot supraveghea mai usor. Concluzionând, deşi e posibil ca cele ce le descriu să fie citite şi din postura de cititor, ţinta principală, indiferent de subiect, nu e cititorul, nu e satisfacerea sau cucerirea lui, ci îndestularea propriului egoism.
De partea opusă, omul refuză a scrie în primul rând de teamă şi mai apoi din lipsa unei motivaţii concrete, din neglijenţă, ignoranţă sau lipsă de inspiraţie. Teama, un sentiment omniprezent în mintea unei persoane, dar ignorată sau anihilată, izvorăşte din posibilitatea de a greşi. E clar, nu toţi suntem Preda, Slavici sau Călinescu dar fiecare avem ceva de spus, iar acest aspect ne dă deptul de a scrie indiferent de modul în care o facem. O altă categorie este cea a celor care nu îşî găsesc motivaţia necesară pentru a cârmui creionul, iar aceasta se întamplă fără doar şi poate pentru că din ce în ce mai des uităm de noi, uităm a ne îngriji şi de altceva decât de ceea ce poate vedea oricine la noi şi refuzăm, sau considerăm ridicol, a ne vorbi, măcar câteva clipe la finele unei zile in care de cele mai multe ori nu ştim după ce alergăm. Mai sunt momente în care pur şi simplu suntem dominaţi de ignorantă, fapt ce nu lasă loc de comentarii sau preferăm a ne ascunde in spatele lipsei de inspiraţie. După cum spunea cineva cu adevarat priceput, scrisul nu e o activitate pe care să o prestezi la un anume program, ci e un lucru care vine de la sine, doar atunci când e ceva de zis şi doar în conjuncturi prielnice.
Una peste alta, uneori simt nevoia de a mă uita la mine, de a trage linie, de a contura ceva nou şi atunci scriu, mai mult sau mai puţin bine, asta rămâne de văzut, oricum are o însemnătate mai redusă decât actul in sine...
Motivele pentru care un om ar face asta sunt foarte diversificate aşa cum sunt şi cele pentru care nu o face. Scriu pentru că simt nevoia să exprim ceea ce simt, ceea ce trăiesc, nu in faţa cuiva anume, nu pentru un scop precis, ci în primul rând pentru mine. Sună bizar, dar primul in faţa căruia trebuie să mă motivez sunt chiar eu şi asta pentru că nimeni nu mă critică, nu imi cere socoteală zi de zi pentru ceea ce fac, intr-un mod mai dur decât eu insumi. În aceeaşi măsura nimeni nu are, cel puţin nu pentru moment, capacitatea de a mă intelege, de a-mi înţelege acţiunile şi inacţiunile mai obiectiv decât al meu "eu". Toate astea nu pentru că aş fi eu personal mai altfel decât alţii ci pentru că situaţia asta e comună tuturor; e suficientă o simplă privire in oglindă, la sfârşitul zilei pentru a aproba lucrul ăsta. În acelaşi timp scriu, pentru că scrisul e o formă de comunicare iar omul este, prin definiţie, o fiinţă care comunică; fără acestă virtute fiind practic legat de mâini şi de picioare. Nu în ultimul rând scriu pentru că aşa pot să imi corectez greşelile, pot sa văd clar ce e bine şi ce nu, unde mai am de lucrat, unde greşesc, mai precis mă pot supraveghea mai usor. Concluzionând, deşi e posibil ca cele ce le descriu să fie citite şi din postura de cititor, ţinta principală, indiferent de subiect, nu e cititorul, nu e satisfacerea sau cucerirea lui, ci îndestularea propriului egoism.
De partea opusă, omul refuză a scrie în primul rând de teamă şi mai apoi din lipsa unei motivaţii concrete, din neglijenţă, ignoranţă sau lipsă de inspiraţie. Teama, un sentiment omniprezent în mintea unei persoane, dar ignorată sau anihilată, izvorăşte din posibilitatea de a greşi. E clar, nu toţi suntem Preda, Slavici sau Călinescu dar fiecare avem ceva de spus, iar acest aspect ne dă deptul de a scrie indiferent de modul în care o facem. O altă categorie este cea a celor care nu îşî găsesc motivaţia necesară pentru a cârmui creionul, iar aceasta se întamplă fără doar şi poate pentru că din ce în ce mai des uităm de noi, uităm a ne îngriji şi de altceva decât de ceea ce poate vedea oricine la noi şi refuzăm, sau considerăm ridicol, a ne vorbi, măcar câteva clipe la finele unei zile in care de cele mai multe ori nu ştim după ce alergăm. Mai sunt momente în care pur şi simplu suntem dominaţi de ignorantă, fapt ce nu lasă loc de comentarii sau preferăm a ne ascunde in spatele lipsei de inspiraţie. După cum spunea cineva cu adevarat priceput, scrisul nu e o activitate pe care să o prestezi la un anume program, ci e un lucru care vine de la sine, doar atunci când e ceva de zis şi doar în conjuncturi prielnice.
Una peste alta, uneori simt nevoia de a mă uita la mine, de a trage linie, de a contura ceva nou şi atunci scriu, mai mult sau mai puţin bine, asta rămâne de văzut, oricum are o însemnătate mai redusă decât actul in sine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu