Vrem totul. Nu vrem nimic. Radem. Plangem. Cautam. Asteptam. Criticam. Laudam. ...
Incercam sa le aratam celor din jur, mereu, totul. Vrem sa avem dreptate. Trebuie sa fim primii. E musai sa fie ca noi. Totul se imparte in bun sau rau, in alb sau negru. Trebuie orice, acum, nu mai tarziu.
Si nu e suficient...
Criticam, criticam tot ce e in jurul nostru. Avem opinii, mereu corecte si argumentate. Stim si pe toti si pe toate iar cei din jurul nostru trebuie sa observe asta, trebuie sa stie de noi, sa stie ca noi stim, ca vrem sau avem totul.
Totul nu mai e suficient...
Toti banii nu mai sunt suficienti, nu ne mai raportam la bani. Avem nevoie sa supunem. Trebuie sa dominam. Influentarea a tot ce ne inconjoara e provocarea majora si in acelasi timp obiectivul principal. Daca nu am determinat ceva, in cineva, la un moment dat, daca nu putem arata ca avem capacitatea de a face asta oricand, dintr-o miscare, o replica sau un efort simplu, nu existam; pur si simplu esuam.
Ne vindem...
Totul, oriunde, oricand, sub orice forma, astazi este "o vanzare". Sau marketing. Totul trebuie ambalat, planificat si mai ales codat ori decodat. Oriunde am fi, orice am face, trebuie sa vedem tabloul de ansamblu, trebuie sa gasim subintelesuri si sa deslusim mistere. Nici vizita la aprozar nu mai e o simpla vizita, iar cumpararea celei mai proaspete paini, e o adevarata victorie.
Unde suntem noi?
De fapt, sincer, cand ne-am intalnit pe noi ultima data? Ce ne place si ce nu? Ce iubim si ce nu? Ce simtim? Mai simtim ceva? Mai stim de noi? Stim ce sau cine suntem? Propriul gunoi ne e plin de lucruri care ne plac, care sunt cele mai cele si fara de care nu se poate, dar care totusi, ajung sa fie gunoi...
"Daca nu ne putem spune direct ce avem de spus, de ce mai suntem aici?"
Am ajuns sa ne ascundem, sa ne impachetam si sa ambalam totul, intr-atat de des si de mult incat nu mai facem diferenta intre ce este in exterior si ce este in interior. Am ajuns sa uitam unde ne este adevaratul "eu", pentru ca am ajuns sa nu mai facem diferenta dintre interior si exterior. Suntem, astfel, in punctul in care ne mintim pe noi insine, fara nici o urma de regret sau tresarire.
Si mai departe...
Ne trezim singuri, pustii si uitati, ne cautam pe noi insine in propria uitare, in speranta ca ne vom putea simti, macar o data, pieptul usor. Si ne trezim rataciti. Mereu stim ce vrem, ce facem si de ce, mai putin cand nu recunoasteam ce vedem in oglinda. Nici macar frica, frica de propria persoana sau propriul gand nu suntem capabili sa o recunoastem, pentru ca atat frica dar si dragostea sunt slabiciuni si ne pot deturna de la obiectivul sau drumul corect.
De ce? Pentru ce?
Ce vrem in fapt? Mai exista dorinta? Mai avem pasiuni, rabdare, sau macar curiozitate? Ar fi atat de greu sa ne oprim pentru un minut? Am ajuns sa nu ne mai stim pe noi, cu atat mai putin ce vrem sau ce ne place. Oare cand am deschis ultima data fereastra catre inauntrul nostru? Si sunt atat de multe in jur ce ne vorbesc!
Avem urechi sa auzim si ochi sa vedem; propria tacere ne lipseste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu