As fi preferat, si nu sunt singurul, sa fi fost intre cei care sa fi hotarat ei sfarsitul. Nu am fost. As fi preferat sa fi fost mai distant, sa fiu nesimtit poate, sa treaca prin mine si nici sa nu simt. Nu am fost. As fi preferat sa nu gandesc, sa nu ma gandesc la asta, as fi preferat sa fi fost o simpla masinarie, cara a fost decuplata de la sursa de alimentare. Nu am fost.
Multi, nu suntem ceea ce trebuie sa fim, sau ceea ce e rational sa fim. Suntem ceea ce simtit si ceea ce traim in propriul interior. Cred ca asta e motivul pentru care astern acum cuvinte fara pic de logica.
Acest sfarsit, desi rational vorbind, era nu doar inevitabil ci si necesar, e unul care ma rascoleste. Ma rascoleste poate din dezamagire, poate de teama sau poate ca vroiam sa fiu eu cel ce il hotaraste. Imi place sa cred ca daca eram eu cel care spunea ”gata”, eram mai degajat.
Atunci cand esti parte activa a unui fenemen sau proces, subiectiv fiind, nu realizezi multe aspecte. Nu realizezi cat contezi, care e locul tau, pentru cine contezi si pentru cine nu si mai ales nu realizezi cat te implici. Sunt momente in care crezi ca esti partas, pentru ca trebuie, poate ca pentru nu ai ales sau poate pentru ca iti ofera ceva ce in alta parte nu ai gasi, insa abea dupa ce se termina iti dai seama cum ai facut ceea ce ai facut. Dupa ce nu mai esti parte, atunci cand esti nevoit sa te uiti catre locurile in care erai si nu mai esti, simti cat de mult te-ai implicat si ce a insemnat pentru tine. Acum, nu stiu daca e bine sau rau ca simt asta, nu stiu daca e bine sau rau ca nu s-a sfarsit la initiativa mea, dar cert e ca, doar acum, in conjunctura asta, nutresc unele sentimente pe care nu le-am mai intalnit. Ratiunea imi spune ca fac risipa de ganduri, trairile interioare insa, ma coplesesc.
Oricat de mult te-ai pregati, in oricate feluri ti-ai imagina un sfarsit, nu poti, sau cel putin eu nu am reusit, sa anticipezi cum va fi el. Mi l-am imaginat si am facut-o in fel si chip. Niciodata insa asa cum a fost el sa fie. Nu vreau sa ma mint, caci mi-l doream si cred ca pe masura ce mai trecea ceva timp, mi-l doream mai mult, asta si pentru ca devenea din ce in ce mai necesar. Poate ca si tensiunea din jurului lui a facut sa ma simt astazi rascolit. Fara doar si poate, ma simt astazi rascolit si pentru ca e sfarsitul unei perioade lungi de timp.
Chiar daca, rational, mi-as dori sa nu ma gandesc la asta, imi sprijin toata nelinistea interioara, in speranta ca ceea ce ramane sa continue fara mine, sa se bucure in continuare de succes, ba chiar de unul mai mare, pentru ca astfel voi putea privi zambind catre acel succes si voi putea spune zambind ”la un moment dat, pentru un timp, am fost si eu acolo”. De ce simt asta, de ce vreau asta si de ce ma framant cu asta, nu stiu, caci ar trebui sa las totul acolo unde este si sa privesc cu incredere spre ce urmeaza ... un inceput.
Despre inceput e mult mai usor sa vorbesti, poti sa zici ce vrei, cum vrei, sa ti-l imaginezi cum vrei, caci nestiind exact ce si cum va fi, nu poti gresi. Un inceput ce-ti sta in fata, ar trebui sa fie o raza de lumina. Si cred ca asa si este, insa ceea ce il umbreste, nu este nimic altceva decat nelinistea sfarsitul anterior.
Aici trebuie sa fii rational: sa lasi sfarsitul acolo unde e, sa gasesti puterea de fi linistit si impacat cu ceea ce a fost, si sa gasesti puterea de a te darui inceputului. De zis s-a zis, de facut ....
